Ma gandeam astazi la golul oamenilor pe care il pastreaza in suflet si pe care il alimenteaza cu atata stoicism cu fiecare secunda ce trece.Ma gandeam la amintirile ce ii tin in viata, la zambetul fals ce se incresteaza pe chipurile acelea sculptate de ploi si chinuri, la ura, la toate sentimentele ce navalesc ca o furtuna si care sunt incapabile sa il astupe. Acel gol pe care il neaga, pe care vor sa-l starpeasca cu dorinta, dorinta de a fi invingator in batalia cu ei insusi , dar care continua sa persiste si sa sleiasca ultima picatura de speranta.Multi refuza sa accepte golul, il ignora , crezand ca odata cu timpul va disparea..
Daca ar exista o oglinda a sufletului care sa reflecte golul fiecaruia, ma intreb cati ar avea curajul sa priveasca in ea.Oamenii sunt lasi.Se sperie de lucruri care sunt si de lucruri care nu sunt, insa chiar posibilitatea existentei ii terifiaza. Si se ascund de ei insusi, de adevaratele sentimente, navalesc in placeri ieftine sperand sa devina imuni. Imuni la acest val de lipsuri in care se afunda neconditionat si irevocabil. Ar trebuie ca oamenii sa invete sa-si accepte golul, sa nu’l mai priveasca ca pe o povara, sa nu’l mai ascunda.Sa iasa la iveala. Sa se curete, sa fie scaldat de razele soarelui si de sentimente nobile precum credinta, iubirea. Trebuie sa vezi golul ca sa intelegi plinul. Trebuie sa musti din el, sa cazi , sa gresesti ca sa intelegi ca singurul refugiu al omului e sufletul. Singurul la care te intorci atunci cand ceilalti oameni te alunga . Si de ce sa te intorci si sa te inchini la un suflet gol cand ai putea sa sadesti in el tot de ce tu ai nevoie? Poate linistea, amintirea, speranta, credinta sau poate iubirea dupa care tanjesti cu atata sete incat alcoolul pare sa nu o mai potoleasca. Ai devenit o unealta in propriile maini, invinge frica!
